Taramul cu Smaralde Violet

acum cateva seri, incercam din nou sa gasesc in pat locul “acela”, in care pot sa adorm. a devenit tot mai complicat sa ma inteleg cu patul meu, care nu mai stie sa ma ia in brate si sa ma adoarma. cand, in sfarsit, m-am linistit… eram aproape transpirata si foarte iritata, iar inima imi batea cu putere. am ramas intinsa pe spate, asteptand sa-si regaseasca ritmul. toate zgomotele din jurul meu s-au topit intr-o liniste primitoare, ca de fiecare data cand mi se pare ca-mi aud inima. am ascultat-o cateva secunde si am zambit. m-am gandit pentru prima data ca in trupul meu, de la o vreme… bat doua inimi. deci, da, chiar asa! eu am doua inimi.

inima mea - pe care atat de bine am ajuns s-o cunosc - invatata deja sa bata printre lacrimi, minciuni, bucurii sau dezamagiri. inima mea, care stie ce e frica si curajul deopotriva, care a fost ciobita, infranta sau, dimpotriva, fericita, invingatoare, emotionata, indragostita, devotata si tot asa… pana la limitele dureroase ale revoltei, depresiei sau insingurarii.
si inima ei, care a invatat sa bata odata cu a mea. inima ei care, deocamdata, isi sincronizeaza bataile doar cu cele ale inimii mele. si-mi place sa cred ca inima mea a stiut sa-i arate de cate feluri pot fi ritmurile ei. si sper ca a stiut sa-i spuna inimii ei mici ca lumea nu se va termina de fiecare data cand o sa se zguduie cu putere in piept. vreau sa cred despre inima mea ca a fost inteleapta si i-a povestit inimii ei despre cum e atunci cand te doare, dar mai ales despre cum e atunci cand nu mai doare nimic. as vrea ca inima mea sa-i fi spus cate ceva si despre oameni, iubiri, dezamagiri si impliniri, singuratati, minciuni si neputinte. si poate au avut timp sa povesteasca si despre cum rasare luna in august la mare, despre cum te poate salva dragostea unui prieten, despre cum infloresc marginile drumurilor primavara, despre cum se construiesc oamenii de zapada in doi, despre cum poti sa termini de citit o carte si ea te face sa plangi o noapte intreaga, despre cum poti sa iubesti pana la disperare, chiar si atunci cand nu esti iubit si despre atat de multe alte lucruri care fac sa se schimbe ritmul unei inimi.

stau uneori singura pe intuneric si imi imaginez ca inima ei se sperie sau adoarme fericita, fara sa inteleaga de unde vin toate trairile acelea. si doar inima mea, cu bataile ei, ii poate spune daca “afara” zilele sunt linistite si calde sau daca ceva anume tulbura asteptarea ei. inima ei o asculta tot timpul pe a mea, pentru ca doar asa, ascultand indelung bataile unei inimi cu riduri pe la coltul ochiului, poti sa pregatesti o inima cruda pentru zbuciumul si nelinistile lumii oamenilor… de care nici macar eu n-am s-o pot apara mereu.

nu mai e mult pana cand va trebui sa invat sa-i vorbesc in cuvinte si mangaieri, in zambete si priviri. si inimile noastre se vor desparti pentru totdeauna. si simt de pe acum cat de mult ma vor durea durerile ei si cat de mult ma vor bucura bucuriile ei si cat de multe vor fi, probabil, clipele in care am sa-mi doresc s-o las pe inima mea sa-i vorbeasca inimii ei, asa cum face acum. fara amestecul inutil al mintii si al cuvintelor incarcate de sensuri nepotrivite, in conversatii simple, fara orgolii, pilde, retineri, minciuni sau taceri…

tic…! tac…!

am simtit de dimineata ca nu e o zi reusita. m-am trezit greu si, dupa o ora doar, imi era somn din nou. pseudo-oboseala asta ma obliga sa fac putin si sa ma gandesc mult. si asta nu e bine! clostile nu au nevoie sa gandeasca. nu le foloseste la nimic. clostile trebuie sa cloceasca… cat mai impacate. iar eu azi, m-am trezit o closca neimpacata! si ma sperie aproape fiecare lucru pe care trebuie sa-l fac. si urasc sa-mi fie frica. de orice.
nu vreau sa ma schimb in niciun fel, se poate? adica, nu sunt pregatita sa ma schimb. vreau sa raman fix asa cum sunt si vreau sa adaug tot ce urmeaza, la ceea ce exista deja. fara sa inlocuiesc. nu sunt pregatita sa inlocuiesc nimic. i-am spus si iubitului meu. i-am spus in cuvinte. ca nu sunt pregatita sa ma port ca un om mare. nu m-am plictisit sa-l iubesc si nici sa ma iubeasca ca un pusti. nu m-am plictisit sa ma indragostesc de el din cand in cand. nu m-am plictisit de prietenii mei si de felul dezorganizat in care intelegem sa traim impreuna. vreau sa plec oricand… oriunde! si daca imi vine sa ma revolt nejustificat, vreau sa pot s-o fac fara ca asta sa para deplasat. nu vreau sa incapa viata mea in niciun rost al oamenilor seriosi. nu vreau sa-mi tund parul scurt (pentru ca asa e mai comod), nu vreau sa merg la mare in cap aurora (pentru ca e liniste seara pentru copil), nu vreau sa fac piata in aceeasi zi a saptamanii, nu vreau sa folosesc farduri mai pastelate, bijuterii mai discrete si, in general, nu vreau sa fac nimic din ce nu am chef sa fac, pentru ca nu simt nevoia “sa dau bine”.

de azi dimineata plang din ora in ora. pentru ca nu ma multumeste nimic. pentru ca asa intelege sa se revolte o closca. pentru ca sunt fericita asa cum sunt deja si cred ca viata noastra a fost mereu pregatita si incapatoare pentru “a treia jumatate”. chiar si pentru a patra. asa ca nu vreau sa astepte nimeni de la mine sa incep sa ma port ca un om mare… cu copil! it’s just not going to happen!

la noi acasa. in jurul unei tocanite. pe care am pregatit-o printre paharele cu vin ale prietenilor mei. prietenii mei cei palizi, care asteapta sa treaca si lunile urmatoare, sa ne putem intoarce la obiceiurile nesanatoase de sfarsit de saptamana sau de oricare alta seara, din oricare alta zi. pentru ca, nu-i asa, si noi suntem doar niste oameni oarecare.
s-a baut, asadar, un vin rosu oarecare, pe care l-am cinstit cu sos si mamaliga, cateva povesti si doua trei planuri (ca fara ele nu putem).

pentru cateva minute, m-am decupat si mi-am amintit ca e sambata seara. si n-as fi crezut, in urma cu zece ani, ca voi putea supravietui unui uichend fara dimineti mahmure de duminica, par incalcit, haine imbacsite dupa nopti de sambata nebune si zgomotoase, tremur de oboseala si cearcane vesnic ascunse sub fondul de ten. si, totusi, iata-ma! burta mea cea rotunda ma face sa gust impacata din linistea unui sfarsit de saptamana domestic.

o sambata seara imblanzita, careia nu i-a lipsit decat imbujorarea din obrajii anutzei. nimic spectaculos, nimic memorabil. dar vreau sa ramana aici amintirea asta, ca o bucata de hartie impunsa de doua piuneze, pe un perete. sa nu uit ca fericirile unui om pot fi de mai multe feluri.

gata, hai sa ne tolanim in duminica asta cuminte! ca asa-i de bine cand le faci pe toate la timpul lor