Taramul cu Smaralde Violet

…
sau cum ar traduce liber o buna prietena de-a noastra… “nu mi-o lua”!

aflu de la demaio ca la eurovision 2009, elena gheorghe va avea cel putin o problema. Patricia Kaas si/sau managerul ei (ca nu mi-e clar din declaratiile de pe eurovision.tv), separat sau impreuna, au decis ca anul acesta “Franta va innobila concursul cu prezenta pe scena a cunoscutei cantarete franceze”. cunoscuta cantareata, adica ea, Patricia Kaas. habar nu am de ce si cum si pentru ce. stirea asta nu-mi spune decat ca 2009 e un an ok pentru eurovision si daca eurovisionului i-ar merge bine, nu vad de ce n-ar fi la fel si pentru mine, nu?!

am cel putin un prieten cu care as putea sa o ascult oricand pe aceasta doamna, povestindu-ne vietile - a suta oara - in creierii noptii sau invartindu-ne cu masina in sensul giratoriu din fata casei presei libere pana cand se termina piesa noastra favorita.
de fapt, ce spun eu?! oricand inseamna oricand. chiar si acum.

deci…

ieri am luat o parte din lucrurile de la birou si le-am adus acasa. singurul cuvant care ma intereseaza din fraza de mai devreme este “acasa”. pentru mine acasa, in ultimii ani, au fost diferite garsoniere din bucuresti, mai frumoase sau nu, mai calduroase sau nu bla bla. ca la tot omul care sta cu chirie.

imediat dupa ce m-am mutat de la ai mei, am inceput sa ma leg emotional de fiecare casa in care locuiam, doar pentru o vreme evident. poate pentru ca nevoia mea de a apartine unui loc sau unui om ramane de needucat sau doar pentru ca, nici dupa atatea schimbari in mine si cu mine, nu ma pot uita la o casa ca la un morman de caramizi. ei bine, aceste minunate trasaturi au facut ca intr-o seara, cand ma mutam dintr-o garsoniera in alta, la doar cateva blocuri distanta, sa rotesc cheia in yala pentru ultima data cu ochii umezi, ca la viteii ramasi fara mama-vaca in primele saptamani de viata. am coborat plangand, rememorand - in cele cateva secunde cat face un lift vechi de la etajul sase la parter - multimea de intamplari traite in casa aceea. nu locuisem acolo decat un an si nici macar n-a fost unul dintre cei mai frumosi. totusi, il uram cu tot sufletul pe cel care cumparase casa “MEA”. cu ce drept venea el sa tulbure nefericirile sau micile bucurii din fiecare coltisor si linistea rezonanta dintre peretii goi si neacoperiti cu mobila?! abia cateva zile mai tarziu, cand din reflex am sunat pe fix la vechea adresa, mi-a fost clar ca despartirea de casuta aceea era definitiva.

si-am luat-o de la capat cu o noua dragoste. pentru casa in care locuiesc acum. nici aceasta nu e a mea si probabil nici nu va fi vreodata. dar, asa cum am mai spus, unele lucruri raman neschimbate. ma revolta cat de legata sunt de peretii astia. revin la momentul de ieri, cand am carat ca niste sclavi sacose, scaune, bucati de pal si alte troace. credeam ca o sa ma simt pustie si indurerata (de ca si cand ar fi trebuit sa ma loveasca durerile tuturor vaduvelor din univers), ca o sa ma simt ratata ca inchid punct de lucru, sediu vechi si odata cu ele un capitol din viata mea. ha ha! n-a fost deloc asa. eram vesela, linistita, nerabdatoare sa ma instalez la mine acasa, asa cum e cand ma intorc de sarbatori la ai mei. fara sa-mi dau seama m-am trezit cantand pe holul blocului piesa lui ozzy din titlul acestui post (habar n-am ce mi-a venit). e o senzatie pe care nici nu stiu cum s-o descriu mai detaliat, ca sa-mi pot aminti mai tarziu cat de bine mi-a fost. a fost ca atunci cand regasesti un prieten vechi. am deschis usa si daca as fi putut as fi luat in brate toata casa. pentru ca ne-a asteptat atata timp, pentru ca nu se supara pe noi atunci cand credem ca in alta parte e mai bine, pentru ca nu povesteste nimanui despre certurile, impacarile si barfele noastre, pentru ca nu pune intrebari si nici bot ca i-am afumat zugraveala si pentru ca ne face sa ne simtim “safe and away” de fiecare data.

intr-o zi voi pleca de aici si sigur o sa ma smiorcai din nou. dar cui ii pasa? deocamdata sunt intre peretii mei patati, cu porcul de caine de motan, gras si fericit ca nu mai sta singur toata ziua… hehe!

…

cand te trezesti de dimineata si-ti dai seama ca e senin si ca va suna un telefon de la cineva care vrea sa spuna de fiecare data cand e soare ca… “e soare!”.

atunci cand intelegi ca e inutil sa suferi dupa lucruri sau oameni pe care ii poti inlocui.

cand nu astepti sa ti se intample ceva inaltator dupa “biro” si o biere cu prietenii tai e tot ce te poate linisti inainte de culcare.

cand iti dai seama ca te lupti ca un tampit pentru o fericire pe care oricum o gasesti in fiecare zi in maruntisurile din viata ta.

cand bate vantul intr-un fel care iti aminteste de un uichend la mare asta-vara.

cand inveti sa pretuiesti cele mai putin superficiale intamplari…

si cand te opresti putin din isterii si te uiti in viata ta ca intr-o revista de benzi desenate si-ti vine sa te bucuri ca prostu’… pentru ca viata ta e simpla si misto!