Taramul cu Smaralde Violet

…
la pranz, intre doua drumuri, ne-am oprit la casieria furnizorului nostru de Internet si TV, sa platim indispensabilele servicii pe care ni le baga prin cablu, in casa. coada din fata casieriei era vizibila de departe. still, fara net si tv suntem pierduti, terminati, dizolvati, scosi din priza si din sarite.
revin. era amiaza si coada la casierie. ne-am luat de mana - incurajandu-ne tacut - si tot de mana ne-am asezat cuminti la coada. la o coada, orice coada din bucuresti (exceptand, desigur cozile la ITM si alte asemenea institutii unde statul la coada nu poate fi evitat in niciun fel) la orele amiezei… media de varsta sare lejer de saizeci de ani.

inaintea noastra, se incolacea un rand de 10-12 persoane, majoritatea purtatoare de sex feminin. doamna din fata are grija sa ne informeze in primul minut ca mai sunt alte doua persoane care au responsabilizat-o sa le tina rand. foarte bine, zambim amabil si continuam sa ne amuzam pe seama catorva vrabiute care-si curatau penele si ciocurile pe un gard din apropiere, ignorandu-ne cu desavarsire. pe noi si indatoririle noastre sociale.

trebuie sa va povestesc ca la noi la cablu, coada e foarte bine organizata. la usa se afla mereu un “security man”, un tip nespus de responsabil, foarte amabil, mandru de abia isi mai incape in camasa… in fond, existenta lui are un rost chiar si dupa pensionare si, iata, unii oameni nu s-ar putea descurca sa stea la coada fara indrumarile si sfaturile-i pretioase. el are o strategie, o tactica sofisticata, fara de care nu s-ar putea descurca sa portioneze numarul celor care patrund efectiv in casierie. restul cozii ramane cu nasul lipit de usa din pvc, asteptand sa se goleasca interiorul, pentru ca paznicul sa le permita sa ajunga la ghiseu. in plus, rolul lui este esential in calmarea doamnelor, care se asaza surescitate la coada, fluturand isteric o factura cu soldul de luna trecuta.

- cum adica, domnule?! adica de ce sa am eu restanta? eu am achitat la posta luna trecuta si acum primesc factura pe doua luni? ei, sa vezi ce le fac eu duduilor astora cand ajung inauntru!!! hai, domnule, lasa-ma cu minusu’ dumitale, ca nu e niciun minus… auzi, domnule, ia lasa-ma in pace ca n-am venit pana aici sa ma cert cu dumneata. eu am venit sa ma cert cu duduile, te rog sa-ti vezi de treaba dumitale.

“security man” se retrage cuminte, strivit sub privirile celorlalte doamne de la coada, care o aplaudau din priviri pe doamna cu sold, pentru eroismul sau si curajul de care daduse dovada cand il pusese la punct pe bietul paznic.
ajungem in fata usii si observam ca de noi se apropie o bunica, cu un nepotel in carucior. bunica ne-a asigurat ca in carucior era si nepotelul, caci altfel, va spun sincer, in carucior nu se putea vedea nimic. trasurica era acoperita in intregime cu pelerina de ploaie si vant, peste care statea labartat un pled gros… sa nu-l traga curentul.
doamna din fata isi face din nou datoria si ne anunta ca bunica era una dintre cele doua persoane care-si lasasera rand la dumneaei. foarte bine, zambim din nou.
bunica isi face loc, priveste usa casieriei nedumerita, apoi ofteaza.

- ah, trebuie sa intru… credeam ca e un ghiseu sau ceva. dar oare are loc si caruciorul inauntru?!
- nu, doamna, n-aveti cum sa intrati cu nepotelul. dar lasati-l aici, avem noi grija de el! o indeamna una dintre cucoanele de la coada.
- asa e, doamna! uitati, puneti-l aici ca nu e curent! intervine o alta, aratand spre un colt al cladirii.
- ba acolo e cel mai curent, adica io nu stiu?! sare ca ars “security man”, incercand sa se razbune pentru scena de mai devreme cu factura. aici in fata e cel mai bine, doamna!
- nu stiu ce sa zic, e cam plangacios! le avertizeaza bunica pe doicile aspirante.
- stati fara grija, doamna, suntem atatia aici! o convinge o voce din public.

bunica se lasa induplecata intr-un tarziu. asaza caruciorul in mijlocul cozii si intra. si incepem…

- haideti, doamnelor, sa vorbim… sa ne auda ala mic vocile! zice o matusa.
- ei, dar nici nu cred ca stie ala micu’ ca nu mai e bunica-sa aici! credeti ca vede ceva, e acoperit de tot saracul! o incurajeaza o alta.
- auziti, da’ doamna a stat la rand sau s-a folosit de nepota-sau sa intre in fata?! intreaba ultima doamna asezata la coada.
- nu, doamna, a stat cum sa nu stea?! si-a lasat rand, stati linistita! o calmeaza penultima cucoana.

au incercat pe rand sa ridice cate un colt al pledului, doar doar or reusi sa vada chipul odorului. zadarnic. nu se vedeau decat doua manusi verzi, groase, tricotate probabil de bunica.
intram si noi sa platim. cand iesim, trecem pe langa ciurda de dadace, care-i laudau bunicii nepotelul.

- vai, dar a fost asa de cuminte!
- si nici n-a fost curent, sa stiti!

radeam in hohote. aproape ca-mi venea sa aplaud. in fond, reprezentatia merita toata aprecierea noastra. abia acum inteleg de ce “plecatii in strainatate” se vaita de raceala si lipsa de prietenie a occidentalilor. pentru ca, domnilor, sunt gata sa pariez ca atunci cand un roman opreste pe strada un englez, neamt, olandez… sa ceara indicatii despre o adresa anume, incepe prin a-i povesti despre cum a plecat de acasa la 14 ani si despre norocul cu matusa Elvira care i-a facut cunostinta cu doamna de la raionu’ de cosmetice, ca altfel n-ar fi ajuns sa-l cunoasca pe domnu’ Costica, care l-a trimis in Anglia, Germania, Olanda sa faca menaj pe 800 de euro.

dar ce stiu ei, neprietenosii?! ei n-au avut grija de nepotii nimanui, nu au legat prietenii de-o viata si nici n-au inchegat casnicii trainice… la coada!

…
STIL, stiluri, s.n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; 2. Ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivităţi sau unui individ. ♦ Mod, fel de a fi, de a acţiona, de a se comporta. – Din fr. style, lat. stilus.

sa ne concentram putin asupra catorva cuvinte din definitiile de mai sus. asadar… fel propriu… specific… fel de a fi…

care va sa zica, e destul de greu de crezut ca ne pot placea exact aceleasi lucruri, ca poate exista o ordine identica a preferintelor, ca putem avea fix aceleasi gusturi… bla bla.
de aici mai departe, simt nevoia sa incercuiesc doua categorii foarte diferite de indivizi (conform denumirii dictionarului). exista oamenii carora nu le pasa daca exista ceva “specific” in legatura cu ei, caci “a fi la adapostul turmei” e o notiune despre care nu le pasa si, chiar daca le-ar pasa vreun pic, n-ar intelege nimic, eniuei.

bun! mie oamenii astia sincer mi se par inofensivi si usor de ignorat. ce ma scoate cu adevarat din sarite (de-mi ies bube rosii pe tot corpul) sunt oamenii care nu vor in turma, dar nici nu stiu exact cum sa faca sa fie departe de ea. ei sunt “vanatorii de misto”. ei bine, oamenii astia sunt cei care “cersesc” tot timpul si asteapta sa pice cate ceva din zona pe care ei o admira si o respecta, ca fiind “cool si misto”. cum pica ceva, cum ceva-ul respectiv e ridicat la rang de “mie imi place cel mai mult sa…” si este trambitat la fiecare doua fraze, ca sa fie clar pentru toata lumea ca “lui/ei ii place cel mai mult sa….”. ei sunt oglinzile… maimutzele din jurul nostru. maimutze, maimutze… dar au coada pe sus. pentru ca maimutzelor nu le place sa fie dojenite pentru ca sunt lipsite de idei si de “specific”. maimutzele nu accepta sa li se spuna ca sunt lipsite originalitate. “ce-ai fatah?! mie intotdeauna mi-a placut asta si eu am facut mereu doar asa”.

draga maimutza,
mi se pare super tare ca si tie iti plac unele din lucrurile pe care le indragim noi… bah, da’ chiar toate? si exact in aceeasi ordine? ne amintim destul de bine ce spuneai cand ne-am cunoscut. zau daca ai pomenit ceva din toate astea!
nu-i asa ca-ti amintesti si tu?

exista si o parte buna, ca-n toate lucrurile de pe lumea asta. ma uit la tine, oglinda mea, si vad ca trebuia schimbat cate ceva! de proasta calitate, asta esti. nici macar atunci cand copiezi, nu esti in stare sa alegi chestiile bune si “misto”… sa le stapanesti sanatoasa, nu mai aveam nevoie de nimic din tot “ce-ti place tie cel mai mult sa….”