Taramul cu Smaralde Violet

…
la pranz, intre doua drumuri, ne-am oprit la casieria furnizorului nostru de Internet si TV, sa platim indispensabilele servicii pe care ni le baga prin cablu, in casa. coada din fata casieriei era vizibila de departe. still, fara net si tv suntem pierduti, terminati, dizolvati, scosi din priza si din sarite.
revin. era amiaza si coada la casierie. ne-am luat de mana - incurajandu-ne tacut - si tot de mana ne-am asezat cuminti la coada. la o coada, orice coada din bucuresti (exceptand, desigur cozile la ITM si alte asemenea institutii unde statul la coada nu poate fi evitat in niciun fel) la orele amiezei… media de varsta sare lejer de saizeci de ani.

inaintea noastra, se incolacea un rand de 10-12 persoane, majoritatea purtatoare de sex feminin. doamna din fata are grija sa ne informeze in primul minut ca mai sunt alte doua persoane care au responsabilizat-o sa le tina rand. foarte bine, zambim amabil si continuam sa ne amuzam pe seama catorva vrabiute care-si curatau penele si ciocurile pe un gard din apropiere, ignorandu-ne cu desavarsire. pe noi si indatoririle noastre sociale.

trebuie sa va povestesc ca la noi la cablu, coada e foarte bine organizata. la usa se afla mereu un “security man”, un tip nespus de responsabil, foarte amabil, mandru de abia isi mai incape in camasa… in fond, existenta lui are un rost chiar si dupa pensionare si, iata, unii oameni nu s-ar putea descurca sa stea la coada fara indrumarile si sfaturile-i pretioase. el are o strategie, o tactica sofisticata, fara de care nu s-ar putea descurca sa portioneze numarul celor care patrund efectiv in casierie. restul cozii ramane cu nasul lipit de usa din pvc, asteptand sa se goleasca interiorul, pentru ca paznicul sa le permita sa ajunga la ghiseu. in plus, rolul lui este esential in calmarea doamnelor, care se asaza surescitate la coada, fluturand isteric o factura cu soldul de luna trecuta.

- cum adica, domnule?! adica de ce sa am eu restanta? eu am achitat la posta luna trecuta si acum primesc factura pe doua luni? ei, sa vezi ce le fac eu duduilor astora cand ajung inauntru!!! hai, domnule, lasa-ma cu minusu’ dumitale, ca nu e niciun minus… auzi, domnule, ia lasa-ma in pace ca n-am venit pana aici sa ma cert cu dumneata. eu am venit sa ma cert cu duduile, te rog sa-ti vezi de treaba dumitale.

“security man” se retrage cuminte, strivit sub privirile celorlalte doamne de la coada, care o aplaudau din priviri pe doamna cu sold, pentru eroismul sau si curajul de care daduse dovada cand il pusese la punct pe bietul paznic.
ajungem in fata usii si observam ca de noi se apropie o bunica, cu un nepotel in carucior. bunica ne-a asigurat ca in carucior era si nepotelul, caci altfel, va spun sincer, in carucior nu se putea vedea nimic. trasurica era acoperita in intregime cu pelerina de ploaie si vant, peste care statea labartat un pled gros… sa nu-l traga curentul.
doamna din fata isi face din nou datoria si ne anunta ca bunica era una dintre cele doua persoane care-si lasasera rand la dumneaei. foarte bine, zambim din nou.
bunica isi face loc, priveste usa casieriei nedumerita, apoi ofteaza.

- ah, trebuie sa intru… credeam ca e un ghiseu sau ceva. dar oare are loc si caruciorul inauntru?!
- nu, doamna, n-aveti cum sa intrati cu nepotelul. dar lasati-l aici, avem noi grija de el! o indeamna una dintre cucoanele de la coada.
- asa e, doamna! uitati, puneti-l aici ca nu e curent! intervine o alta, aratand spre un colt al cladirii.
- ba acolo e cel mai curent, adica io nu stiu?! sare ca ars “security man”, incercand sa se razbune pentru scena de mai devreme cu factura. aici in fata e cel mai bine, doamna!
- nu stiu ce sa zic, e cam plangacios! le avertizeaza bunica pe doicile aspirante.
- stati fara grija, doamna, suntem atatia aici! o convinge o voce din public.

bunica se lasa induplecata intr-un tarziu. asaza caruciorul in mijlocul cozii si intra. si incepem…

- haideti, doamnelor, sa vorbim… sa ne auda ala mic vocile! zice o matusa.
- ei, dar nici nu cred ca stie ala micu’ ca nu mai e bunica-sa aici! credeti ca vede ceva, e acoperit de tot saracul! o incurajeaza o alta.
- auziti, da’ doamna a stat la rand sau s-a folosit de nepota-sau sa intre in fata?! intreaba ultima doamna asezata la coada.
- nu, doamna, a stat cum sa nu stea?! si-a lasat rand, stati linistita! o calmeaza penultima cucoana.

au incercat pe rand sa ridice cate un colt al pledului, doar doar or reusi sa vada chipul odorului. zadarnic. nu se vedeau decat doua manusi verzi, groase, tricotate probabil de bunica.
intram si noi sa platim. cand iesim, trecem pe langa ciurda de dadace, care-i laudau bunicii nepotelul.

- vai, dar a fost asa de cuminte!
- si nici n-a fost curent, sa stiti!

radeam in hohote. aproape ca-mi venea sa aplaud. in fond, reprezentatia merita toata aprecierea noastra. abia acum inteleg de ce “plecatii in strainatate” se vaita de raceala si lipsa de prietenie a occidentalilor. pentru ca, domnilor, sunt gata sa pariez ca atunci cand un roman opreste pe strada un englez, neamt, olandez… sa ceara indicatii despre o adresa anume, incepe prin a-i povesti despre cum a plecat de acasa la 14 ani si despre norocul cu matusa Elvira care i-a facut cunostinta cu doamna de la raionu’ de cosmetice, ca altfel n-ar fi ajuns sa-l cunoasca pe domnu’ Costica, care l-a trimis in Anglia, Germania, Olanda sa faca menaj pe 800 de euro.

dar ce stiu ei, neprietenosii?! ei n-au avut grija de nepotii nimanui, nu au legat prietenii de-o viata si nici n-au inchegat casnicii trainice… la coada!

… catre un castel alb!…

habar n-am la ce m-am gandit inainte sa adorm si nici ce anume din mine sau gandurile mele au putut da nastere unui vis ca asta. de dimineata, cand m-am trezit, imi aminteam si alte detalii. acum n-a mai ramas decat asta: urcam pe munte, pe o carare de ciocolata catre un castel alb.

m-am documentat (eh unde?! pe google evident!) si in principiu e de bine. da’ chiar si daca n-ar fi fost… as vrea sa mai visez o data. nu de alta… sa zicem ca un castel alb as gasi pe undeva prin lume, dar drum de ciocolata de unde iau?!

iupiiiii! fix asta imi vine sa strig. pentru ca sunt in fiecare zi exact ce sunt, nici mai mult nici mai putin. ce bine ca nu imi vine niciodata sa fabric povesti pe care sa le repet celor din jurul meu, incercand sa-i conving ca sunt cea mai misto si ca viata mea e un model pe care ar trebui sa-l invidieze si catre care ar trebui sa tinda toti cei pe care ii cunosc. ce bine ca am prieteni si nu e nevoie sa-i insir cu nume prenume de cate ori am ocazia, doar ca sa sa vada de departe ca sunt sociabila, funny, desteapta si pe merit apreciata. ce bine ca mitza mea e doar neagra, are patru picioare si un cap… in rest, se comporta fix ca toate celelalte mitze de pe fatza pamantului. ce bine ca muzica pe care o ascult nu e cea mai tare, ce bine ca locurile in care merg nu sunt cele mai cool, ce bine ca mai sunt si altii care fac lucruri absolut bestiale, ce bine ca exista lucruri pe care le pretuiesc, le admir cu toata sinceritatea si - guess what?! - nu fac parte din mine sau din viata mea. nu ma simt niciodata o insula de “prea misto” intr-o mare de oameni mici si prosti care nu pot intelege cat de complicata e viata mea.

mi se pare absolut ok sa ne dorim toti sa fim mai buni, mai frumosi si mai misto. da’ sa nu incetam nici o secunda sa credem despre noi ca suntem un mare noroc pentru planeta asta si ca ficusii din bucuresti nu se mai dezvolta, daca nu ne dam cu parerea despre asta, hmmm… mi se pare cam mult.

asadar, ce bine ca nu trebuie sa conspectez vietile celor din jurul meu ca sa gasesc cate ceva de spus despre mine. am o biere de dat si chiar o s-o dau, pentru ca a dracului de dureroasa e treaba asta cu “suntem prea misto”…
mi-e mila! cand ma gandesc la tine e ca si cum as vrea sa casc si sa sughit in acelasi timp… absolut oribil!

si pentru ca exista si ganduri bune printre toate acestea, cel mai tare imi vine sa ma bucur pentru ca durerile tale se trateaza… e adevarat, cu pastile!