imi amintesc destul de bine perioada din viata mea in care simteam nevoia sa plang. si cand spun “nevoia”, ma refer exact la asta si la nimic altceva in plus. nu aveam nici motive, nici traume si nici explicatii pentru care trebuia sa plang. si totusi nevoia de a ma privi in oglinda cu ochii umflati era acolo. era o victorie pe care doar eu as fi putut s-o inteleg, nu-i asa? plangeam ca dupa toate razboaiele doar pentru ca eram convinsa ca trebuie neaparat sa fiu nefericita si sa plang, ca sa pot demonstra cat de matura, profunda si responsabila eram. era de ca si cand as fi avut un “to-do list” de fiecare zi, iar undeva in primele randuri era scris mare “DE PLANS”. am aflat mai tarziu ca toate prietenele mele faceau acelasi lucru destul de des. era musai sa fim nefericite de cel putin cateva ori pe zi si absolut obligatoriu una dintre aceste nefericiri trebuia udata cu o repriza zdravana de plans. nu se putea ca ziua sa treaca fara ca eu sa ma simt neinteleasa, marginalizata, omisa din discutia sau privirea cuiva, zdrobita si deprimata de nelinisti pe care acum abia mi le amintesc.
si tot mai des in ultima vreme imi spun ca n-ar fi trebuit sa-mi plang atunci toate lacrimile. acum am atata nevoie de ele. acum am si motive, si traume si explicatii pentru care as vrea sa plang macar din cand in cand. imi pasa tot mai putin de privirile si discutiile celor din jur, iar nelinistile devin parca tot mai controlabile cu fiecare zi. mi-e dor sa plang ca atunci. sa las sa mi se scurga toata supararea pe obraji, sa-mi suflu in batista toate neajunsurile pentru ca apoi sa incerc sa-mi ascund pleoapele umflate cu apa rece de la robinet.
revin. am tot ce trebuie… motive, traume, explicatii. nu mai ramane decat sa astept cuminte sa incep sa plang… ca dupa toate razboaiele.
Recent Comments