Taramul cu Smaralde Violet

…
am observat ca oamenii frumosi pretuiesc mult “a simti” si prea putin “a vorbi despre ceea ce doar se simte”. am observat ca oamenii frumosi nu sunt toti oamenii care imi plac mie (egocentrismul infantil ma face sa permit aceasta redundanta pana la capat, pardon!). am observat ca oamenii care imi plac cel mai mult vorbesc putin despre ei si atunci cand vorbesc despre altii, ma emotioneaza, fortandu-ma sa-i admir. am observat ca modestia se insoteste cu oamenii care reusesc sa zboare foarte sus si care pot vedea pana departe. mult mai departe decat cei mai multi dintre noi. imi place sa ma holbez uneori la ei, pana in suflet. acolo unde nu mint, nu uita, nu iubesc pe furis si plang sau rad de dragul celorlalti.

oamenii vor sa-si explice iubirile si fericirea. femeile frumoase tin cu orice pret sa ne spuna ca sunt frumoase, iar noi lamurim in fiecare zi lucruri de tot felul, risipind cuvinte pentru ceea ce poate fi privit. lesne si suficient. iar in conversatiile care inca dor au ramas goluri, pe care le-am umplut exact cu ce nu trebuie. eu si tu, ei, noi sau doar ea.

iubirile, oamenii si legatura invizibila dintre ele. drumul pietruit si salciile fragede de pe marginea lui. o tigara irosindu-se intre degetele tale si vantul care imi incurca parul. o camera galbena care ne astepta si o familie de pisici tolanindu-se in iarba. gradina plina de pitici, curcubeul de la marginea padurii si usa cojita a unui hotel pe care-l stim numai noi. ziduri batrane aurii si fanul cosit in soarele unei seri de august. asfaltul incins care mirosea a tei, asemenea ceaiului pe care-l bem din cand in cand in casa bunicilor tai.

cateva corturi si printre ele oameni care-si sarbatoresc intalnirea. marea linistita, cafeaua fierbinte cu prea mult zat, picioare amortite in hore si bucuria unui soare rosu pe care nu il iubesc singura. ele trei intinse pe o plaja, privind stelele cu palmele si ochii. toate paharele de vin care s-au spart, trezind vecinii neingaduitori si chitarile care ne-au unit in diminetile la care vrem mereu sa ne intoarcem.

din cand in cand ma opresc sa privesc de pe margine. imi place sa privesc drumul acesta serpuind si imi place sa ma bucur in gand ca mergem impreuna, tinandu-ne de mana. si chiar daca o sa ne amorteasca mainile candva, promit sa ma organizez de-o sfoara, cu care sa va leg de mine.

sa nu cumva sa ne ratacim pe intuneric.

…
nu-mi amintesc exact cum a trecut saptamana asta. n-am dormit, n-am mancat, n-am gandit, n-am auzit, n-am iubit, n-am muncit, n-am vorbit. n-am facut decat sa astept sa treaca. n-a trecut. o zana buna a stat langa mine, cu coatele sprijinite de genunchi si falcile infipte in palme. mi-a explicat ca specializarea ei sunt dintii de lapte. nu ma putea ajuta, dar a ramas langa mine o vreme. pana cand vreun dinte de lapte a inceput sa se clatine undeva in lume si a trebuit sa ne luam ramas bun.

jumatate de cap zvacnea, ochii mi se impaienjeneau de durere si la fiecare treizeci de secunde mai luam o inghititura de apa. inutil.

intr-un tarziu, am ajuns la cabinet. acolo am intalnit-o pe zana buna a dintilor de oameni mari. s-a uitat la maseaua mea cu o oglinjoara mica si rotunda. avea o bagheta fermecata care vajaia incet si ma gadila usor. a facut cateva vraji si m-a trimis acasa.

nu mai durea nimic, asa ca m-am intors la dormit, mancat, gandit, auzit, iubit, muncit, vorbit… cu prima masea pansata si saracita de nerv.

…
in facultate nu intram niciodata la un examen, daca stiam ca nu sunt in stare sa pacalesc cu doua trei cuvinte iscusit innodate, care sa lase senzatia ca am frunzarit macar afurisitele de notite de la cursuri (care de cele mai multe ori nici macar nu erau ale mele). asta era… in mintea mea o absenta nu mi-ar fi patat onoarea la fel de mult ca o privire prabusita in praful din parchetul vreunei sali de examen. nu ma puteam impaca cu neputinta aceea, strivita sub ochii vreunui profesor sau a goliciunii unei lucrari. buna mea prietena din adolescenta, care-mi devenise (iata!) colega de facultate, se lupta cu mine de fiecare data, incercand sa ma convinga sa vanez un amarat de 5, sa putem pleca linistiti la mare dupa sesiune. de cremene era vointa mea si ramanea stabilit, nu intru!

in fine, vremea aceea s-a scurs… cu bine, ce bine!… (si datorita bunei mele prietene, care nu m-a abandonat nici macar dupa ce
am comis-o la examenul de spaniola, cand incercam, fara ochelari, sa copiez dupa lucrarea ei si am luat amandoua note foarte foarte mici pentru ca ea in loc sa se concentreze pe subiecte, mi-a dictat pe litere conjugarea verbului “repetir”).

he, he! ea, prietena mea, este acum maritata si are un zdravan de copil… eu am o diploma galbina care zice ca am trecut prin praful din parchetul salilor de curs si examen si pare ca lucrurile au ramas neschimbate in esenta lor, desi prea putine sunt lucrurile din viata noastra de astazi care amintesc de noi… “acei” noi…
habar n-am de ce las sa se strecoare in randurile astea urma de regret. zau, n-am nici un regret. poate doar gandul ca nu m-am vindecat de spaima mea cumplita de a pleca privirea atunci cand mi se adreseaza vreo intrebare. nu vreau, nu pot si nu am chef sa spun “nu stiu”… vreau sa am vorbele la mine… de fiecare data.

ce buba mica si lipsita de pretentii poate parea chestia asta. dar ce buba mea! vreau sa gresesc, sa ma insel, sa ezit uneori sau sa ma tem, dar cu fruntea sus si privirea inainte…