Taramul cu Smaralde Violet

…
mi-am lasat bretonul sa creasca, i-am dus pe ai mei la ai lui si incerc sa ma las de fumat.

una dintre prietenele mele imi spunea astazi ca m-am schimbat mult si isi amintea ca i-am facut candva o promisiune in sensul acesta.

nu-mi merge nici mai bine si nici mai rau ca altadata, iar asta nu e o veste cu totul si cu totul nemaipomenita. am invatat dansul acesta nou si lupt cu toata incapatanarea de care sunt in stare sa nu incurc pasii deloc.
sunt tot mai putin toleranta si cred tot mai greu in glazura povestilor din jurul meu. am pretentii bine formulate. nu mai zabovesc sa ascult si sa inteleg decat lucruri care imi atrag atentia in primele 90 de faimoase secunde. restul nu ma priveste, asa ca imi vad mai departe de drum. descarc din viata mea si uit rapid tot ce doare si nu mai poate fi reparat. fireste, nu includ aici durerile iremediabile ale tacerilor si despartirilor care ma sperie cel mai mult. chiar deloc. aici nu ma pot referi decat la intamplari si fapte pe care nu le pretuiesc indeajuns. pentru ca nu merita. eu am decis ca nu merita. cuvinte simple se ordoneaza cuminti in fraze care ma explica celorlalti. nu mai sunt sofisticata decat pentru mine.

mai sunt lucruri de schimbat, de cuprins, de inteles, doar ca acum e la indemana sa ma pierd in bolul cu floricele. imi amintesc detalii ale conversatiei prelungite din noaptea in care am invatat sa pretuiesc “momentele de prietenie”. incerc sa o folosesc drept model pentru lectia de dragoste.

mi-am lasat bretonul sa creasca, i-am dus pe ai mei la ai lui si incerc sa ma las de fumat. si scriu toate astea cu o singura mana. pe cealalta am incurcat-o intr-o nepotrivita suvita violet.

…
am cautat cateva minute o bricheta si mi-am aprins ultima tigara inainte de culcare. se facuse aproape unu si stateam sprijinita pe marginea balconului, ratacind aiurea cu privirea prin cartier.
atunci i-am vazut…
el statea in mijlocul strazii si o privea pe ea. ea arunca in masina genti, cutii si sacose, pe care in prealabil le stivuise, langa masina. mi-a atras atentia faptul ca i-a strigat la un moment dat “lasa-ma in pace! plec!”… la inceput, am crezut ca n-am inteles bine. ea a inceput sa tranteasca aiurea portierele si a repetat “lasa-ma… plec acum!”. asadar, auzisem perfect. probabil el ii spunea ceva, mult prea soptit sa pot auzi de la fereastra mea, oricum deloc convingator, ba chiar iritant, judecand dupa reactiile ei.

am inceput sa ma simt vinovata. nu aveam niciun drept sa-i privesc, sa-i ascult, sa-i rog in gand sa nu se certe de fata cu mine. cand a terminat de aruncat bagaje in masina, ea s-a urcat la volan, trantind defintiv portiera in urma ei. el s-a apropiat de masina, s-a aplecat incet si neincrezator in dreptul geamului. nu cred ca a mai avut timp sa-i spuna ceva, pentru ca ea si-a descarcat toata furia asupra pedalei de acceleratie si a disparut.
el a privit in gol cateva secunde si abia apoi a inceput sa mearga in urma masinii, in papuci de casa, cu umerii striviti de neputinta. a facut doar cativa pasi, apoi
s-a intors. i-am privit umbra stingandu-se la capatul strazii, incercand sa-mi imaginez cat de mult s-au iubit. cum s-au cunoscut. de ce s-au certat si de ce ea a renuntat. cat de grav fusese motivul care a impins-o sa plece atat de tarziu, singura. de ce nu-l mai iubea indeajuns incat sa-l lase s-o impace, chiar si asa, cu toate bagajele inghesuite in masina. de ce el nu se straduise mai mult s-o opreasca.

ma infuria cumplit gandul ca numai curiozitatea ma impinsese sa raman sa-i privesc pana la sfarsit. fusesem indeajuns de indiscreta, incat sa-mi fac rost la miezul noptii de un nod in gat si o multime de intrebari, de care apoi nu mai stiam cum sa scap. am ramas o vreme la fereastra… asteptand-o. ma gandeam ca poate a intors pe vreo straduta invecinata, ca poate drumul liber si intunecat dinaintea ei n-a incantat-o si avea sa se intoarca.

am obosit curand si m-am intors in viata mea. am adormit repede si n-am visat nimic. de dimineata, devreme, m-a trezit un telefon la care n-as fi vrut sa raspund. mi-am impleticit pasii pana la aragaz. am pus la fiert apa pentru cafea si am iesit pe balcon…

langa parculet, locul lor de parcare a ramas gol.

Nota: in postul asta pana si cuvintele se despart aiurea de la un rand la celalalt, iar eu n-am cum sa le indrept. zic sa le las asa despartite, poate nu mai sunt fericite impreuna…