Taramul cu Smaralde Violet

…
sau cum ar traduce liber o buna prietena de-a noastra… “nu mi-o lua”!

aflu de la demaio ca la eurovision 2009, elena gheorghe va avea cel putin o problema. Patricia Kaas si/sau managerul ei (ca nu mi-e clar din declaratiile de pe eurovision.tv), separat sau impreuna, au decis ca anul acesta “Franta va innobila concursul cu prezenta pe scena a cunoscutei cantarete franceze”. cunoscuta cantareata, adica ea, Patricia Kaas. habar nu am de ce si cum si pentru ce. stirea asta nu-mi spune decat ca 2009 e un an ok pentru eurovision si daca eurovisionului i-ar merge bine, nu vad de ce n-ar fi la fel si pentru mine, nu?!

am cel putin un prieten cu care as putea sa o ascult oricand pe aceasta doamna, povestindu-ne vietile - a suta oara - in creierii noptii sau invartindu-ne cu masina in sensul giratoriu din fata casei presei libere pana cand se termina piesa noastra favorita.
de fapt, ce spun eu?! oricand inseamna oricand. chiar si acum.

…
am dat la maxim si mananc bomboane mentolate. multe. ma gandesc daca e important sa traim mult sau e important sa traim bine…

din cand in cand ma opresc si ma mir. Jimmy Page, John Bonham, Robert Plant si J.P. Jones s-au nimerit intr-o zi, in acelasi loc. era in 1968.

%

…
nu stiu de ce, in ultimii ani, am continuat (in mod firesc si spontan de fiecare data, chiar daca un pic vinovata) sa-mi incalc promisiunile pe care le faceam cand plecam din Vama. Priveam in urma, de aproape si de departe, si-mi spuneam in gand sau cu glas tare “gata, asta e ultima data! pe bune, locul asta nu mai are legatura cu mine…”. bine, bine… locul nu mai avea legatura cu mine, dar eu - se pare - aveam legaturi cu locul acela… legaturi cumplit de greu de invins. si, totusi, asta a fost ultima data.

m-am despartit de Vama, sambata, dimineata pe la ora cinci, la o masa de lemn. de acolo vedeam perfect cum sclipeau strasurile de pe pieptul unei curve de maxim 18 ani (venita sa faca niste bani de uichend la Mamaia), ii vedeam si pe baietii cu “parul oxigenat” care se tineau de poalele tricourilor, dezvelindu-si abdomenele, dansand pe suie paparude sau roy orbison in pasi de manea. ii vedeam si pe pustii care au luat bacu’ si au fost rasplatiti de parinti cu plecat la mare, care varsau pe gat cisterne de alcool distilat, doar doar le-o veni sa vomite, sa poata incununa seria “intamplarilor de vama”…

am ramas pana dimineata, pentru ca nici macar n-am mai avut chef sa desfacem corturile. mai era putin pana dimineata, iar noi de-abia asteptam sa plecam. am dormit cateva ore in umbrar (imaginandu-ne hamacele lui Sarpe, care ne trezea dimineata cu “Mother” si cu butoiasul de lemn pregatit) si am plecat a doua zi, fara sa bem cafea si fara sa privim in urma. anul asta nu mi-am promis nimic. stiu sigur ca vama nu mai e acolo, iar eu n-am sa mai merg niciodata.

de fapt, ce mai conteaza… n-am chef de descrierea asta. lucrurile sunt asa cum sunt si vor ramane asa, dincolo de revoltele si comentariile mele. nu am chef nici macar sa-mi amintesc cum era cand iubeam vama veche.

vama veche este doar numele unui loc. atat. nu mai poarta nimeni bocanci, oamenii, muzica, delfinii, plant, waters si tom waits, chitarile si rock-ul nu mai sunt acolo. desigur, toate acestea sunt in alta parte. undeva unde, din cort, se aud valurile noaptea, unde nu e decat cerul, marea, campul plin cu flori, pescarusii, scoicile evantai si oamenii care le pot iubi pe toate la un loc, fara boxe gigantice si piscine cu faianta. pe o parte din ei i-am gasit. o sa-i caut si pe ceilalti si atunci n-o sa mai doara niciun pic… o sa ma bucur ca e din nou august tarziu, ca suntem impreuna, ca marea e doar a noastra. apoi o sa ma apuc cuminte sa caut lemne, pentru ca s-a innoptat, trebuie sa facem focul si la lumina lui aurie sa ne vedem unii pe altii, simpli… firesti… fericiti…