Taramul cu Smaralde Violet

…
nu stiu de ce, in ultimii ani, am continuat (in mod firesc si spontan de fiecare data, chiar daca un pic vinovata) sa-mi incalc promisiunile pe care le faceam cand plecam din Vama. Priveam in urma, de aproape si de departe, si-mi spuneam in gand sau cu glas tare “gata, asta e ultima data! pe bune, locul asta nu mai are legatura cu mine…”. bine, bine… locul nu mai avea legatura cu mine, dar eu - se pare - aveam legaturi cu locul acela… legaturi cumplit de greu de invins. si, totusi, asta a fost ultima data.

m-am despartit de Vama, sambata, dimineata pe la ora cinci, la o masa de lemn. de acolo vedeam perfect cum sclipeau strasurile de pe pieptul unei curve de maxim 18 ani (venita sa faca niste bani de uichend la Mamaia), ii vedeam si pe baietii cu “parul oxigenat” care se tineau de poalele tricourilor, dezvelindu-si abdomenele, dansand pe suie paparude sau roy orbison in pasi de manea. ii vedeam si pe pustii care au luat bacu’ si au fost rasplatiti de parinti cu plecat la mare, care varsau pe gat cisterne de alcool distilat, doar doar le-o veni sa vomite, sa poata incununa seria “intamplarilor de vama”…

am ramas pana dimineata, pentru ca nici macar n-am mai avut chef sa desfacem corturile. mai era putin pana dimineata, iar noi de-abia asteptam sa plecam. am dormit cateva ore in umbrar (imaginandu-ne hamacele lui Sarpe, care ne trezea dimineata cu “Mother” si cu butoiasul de lemn pregatit) si am plecat a doua zi, fara sa bem cafea si fara sa privim in urma. anul asta nu mi-am promis nimic. stiu sigur ca vama nu mai e acolo, iar eu n-am sa mai merg niciodata.

de fapt, ce mai conteaza… n-am chef de descrierea asta. lucrurile sunt asa cum sunt si vor ramane asa, dincolo de revoltele si comentariile mele. nu am chef nici macar sa-mi amintesc cum era cand iubeam vama veche.

vama veche este doar numele unui loc. atat. nu mai poarta nimeni bocanci, oamenii, muzica, delfinii, plant, waters si tom waits, chitarile si rock-ul nu mai sunt acolo. desigur, toate acestea sunt in alta parte. undeva unde, din cort, se aud valurile noaptea, unde nu e decat cerul, marea, campul plin cu flori, pescarusii, scoicile evantai si oamenii care le pot iubi pe toate la un loc, fara boxe gigantice si piscine cu faianta. pe o parte din ei i-am gasit. o sa-i caut si pe ceilalti si atunci n-o sa mai doara niciun pic… o sa ma bucur ca e din nou august tarziu, ca suntem impreuna, ca marea e doar a noastra. apoi o sa ma apuc cuminte sa caut lemne, pentru ca s-a innoptat, trebuie sa facem focul si la lumina lui aurie sa ne vedem unii pe altii, simpli… firesti… fericiti…

ca sa ne amintim mereu cum se aude fade to black de departe…
uzi pana la piele, privind fix in ochii unuia care munceste pe sase milioane la “paza si securitate”, se faleste spre noi cu umbrela lui incapatoare si trage superior dintr-o tigara de duzina. pentru el, seara aceea va ramane doar o victorie de neuitat asupra jegosilor de rockeri… “ai dracului sarantoci care cerseste la mila noastra”.

de ce nu ne-am luat bilete?! hmmm… aceasta este o intrebare buna. al naibii de buna. dar sigur e o intrebare pe care mi-o pun pentru ultima data.

…
STIL, stiluri, s.n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; 2. Ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivităţi sau unui individ. ♦ Mod, fel de a fi, de a acţiona, de a se comporta. – Din fr. style, lat. stilus.

sa ne concentram putin asupra catorva cuvinte din definitiile de mai sus. asadar… fel propriu… specific… fel de a fi…

care va sa zica, e destul de greu de crezut ca ne pot placea exact aceleasi lucruri, ca poate exista o ordine identica a preferintelor, ca putem avea fix aceleasi gusturi… bla bla.
de aici mai departe, simt nevoia sa incercuiesc doua categorii foarte diferite de indivizi (conform denumirii dictionarului). exista oamenii carora nu le pasa daca exista ceva “specific” in legatura cu ei, caci “a fi la adapostul turmei” e o notiune despre care nu le pasa si, chiar daca le-ar pasa vreun pic, n-ar intelege nimic, eniuei.

bun! mie oamenii astia sincer mi se par inofensivi si usor de ignorat. ce ma scoate cu adevarat din sarite (de-mi ies bube rosii pe tot corpul) sunt oamenii care nu vor in turma, dar nici nu stiu exact cum sa faca sa fie departe de ea. ei sunt “vanatorii de misto”. ei bine, oamenii astia sunt cei care “cersesc” tot timpul si asteapta sa pice cate ceva din zona pe care ei o admira si o respecta, ca fiind “cool si misto”. cum pica ceva, cum ceva-ul respectiv e ridicat la rang de “mie imi place cel mai mult sa…” si este trambitat la fiecare doua fraze, ca sa fie clar pentru toata lumea ca “lui/ei ii place cel mai mult sa….”. ei sunt oglinzile… maimutzele din jurul nostru. maimutze, maimutze… dar au coada pe sus. pentru ca maimutzelor nu le place sa fie dojenite pentru ca sunt lipsite de idei si de “specific”. maimutzele nu accepta sa li se spuna ca sunt lipsite originalitate. “ce-ai fatah?! mie intotdeauna mi-a placut asta si eu am facut mereu doar asa”.

draga maimutza,
mi se pare super tare ca si tie iti plac unele din lucrurile pe care le indragim noi… bah, da’ chiar toate? si exact in aceeasi ordine? ne amintim destul de bine ce spuneai cand ne-am cunoscut. zau daca ai pomenit ceva din toate astea!
nu-i asa ca-ti amintesti si tu?

exista si o parte buna, ca-n toate lucrurile de pe lumea asta. ma uit la tine, oglinda mea, si vad ca trebuia schimbat cate ceva! de proasta calitate, asta esti. nici macar atunci cand copiezi, nu esti in stare sa alegi chestiile bune si “misto”… sa le stapanesti sanatoasa, nu mai aveam nevoie de nimic din tot “ce-ti place tie cel mai mult sa….”