Taramul cu Smaralde Violet

am simtit de dimineata ca nu e o zi reusita. m-am trezit greu si, dupa o ora doar, imi era somn din nou. pseudo-oboseala asta ma obliga sa fac putin si sa ma gandesc mult. si asta nu e bine! clostile nu au nevoie sa gandeasca. nu le foloseste la nimic. clostile trebuie sa cloceasca… cat mai impacate. iar eu azi, m-am trezit o closca neimpacata! si ma sperie aproape fiecare lucru pe care trebuie sa-l fac. si urasc sa-mi fie frica. de orice.
nu vreau sa ma schimb in niciun fel, se poate? adica, nu sunt pregatita sa ma schimb. vreau sa raman fix asa cum sunt si vreau sa adaug tot ce urmeaza, la ceea ce exista deja. fara sa inlocuiesc. nu sunt pregatita sa inlocuiesc nimic. i-am spus si iubitului meu. i-am spus in cuvinte. ca nu sunt pregatita sa ma port ca un om mare. nu m-am plictisit sa-l iubesc si nici sa ma iubeasca ca un pusti. nu m-am plictisit sa ma indragostesc de el din cand in cand. nu m-am plictisit de prietenii mei si de felul dezorganizat in care intelegem sa traim impreuna. vreau sa plec oricand… oriunde! si daca imi vine sa ma revolt nejustificat, vreau sa pot s-o fac fara ca asta sa para deplasat. nu vreau sa incapa viata mea in niciun rost al oamenilor seriosi. nu vreau sa-mi tund parul scurt (pentru ca asa e mai comod), nu vreau sa merg la mare in cap aurora (pentru ca e liniste seara pentru copil), nu vreau sa fac piata in aceeasi zi a saptamanii, nu vreau sa folosesc farduri mai pastelate, bijuterii mai discrete si, in general, nu vreau sa fac nimic din ce nu am chef sa fac, pentru ca nu simt nevoia “sa dau bine”.

de azi dimineata plang din ora in ora. pentru ca nu ma multumeste nimic. pentru ca asa intelege sa se revolte o closca. pentru ca sunt fericita asa cum sunt deja si cred ca viata noastra a fost mereu pregatita si incapatoare pentru “a treia jumatate”. chiar si pentru a patra. asa ca nu vreau sa astepte nimeni de la mine sa incep sa ma port ca un om mare… cu copil! it’s just not going to happen!

la noi acasa. in jurul unei tocanite. pe care am pregatit-o printre paharele cu vin ale prietenilor mei. prietenii mei cei palizi, care asteapta sa treaca si lunile urmatoare, sa ne putem intoarce la obiceiurile nesanatoase de sfarsit de saptamana sau de oricare alta seara, din oricare alta zi. pentru ca, nu-i asa, si noi suntem doar niste oameni oarecare.
s-a baut, asadar, un vin rosu oarecare, pe care l-am cinstit cu sos si mamaliga, cateva povesti si doua trei planuri (ca fara ele nu putem).

pentru cateva minute, m-am decupat si mi-am amintit ca e sambata seara. si n-as fi crezut, in urma cu zece ani, ca voi putea supravietui unui uichend fara dimineti mahmure de duminica, par incalcit, haine imbacsite dupa nopti de sambata nebune si zgomotoase, tremur de oboseala si cearcane vesnic ascunse sub fondul de ten. si, totusi, iata-ma! burta mea cea rotunda ma face sa gust impacata din linistea unui sfarsit de saptamana domestic.

o sambata seara imblanzita, careia nu i-a lipsit decat imbujorarea din obrajii anutzei. nimic spectaculos, nimic memorabil. dar vreau sa ramana aici amintirea asta, ca o bucata de hartie impunsa de doua piuneze, pe un perete. sa nu uit ca fericirile unui om pot fi de mai multe feluri.

gata, hai sa ne tolanim in duminica asta cuminte! ca asa-i de bine cand le faci pe toate la timpul lor

ma intorc la jurnalul meu, asa cum m-as intoarce la un prieten vechi si bun. in ultimele luni, s-au intamplat cu mine atatea lucruri… care m-au luat pe sus, m-au dus cu ele, ba chiar au dat si de pamant cu mine, uneori. numai ca despre asta, om vorbi altadata.
m-am intors, asadar, la randurile mele si la gandurile, pe care - probabil - voi avea tot mai mult timp si chef sa le impart in cuvinte.

si cu asta… basta! destul cu introducerea, ma avant cu totul in ceea ce voiam sa povestesc.

a fost o dupa-amiaza frumoasa, cu soare. am leganat “brotacutza” prin parc, ne-am uitat la soare printre crengile inca golase, ne-am uitat la oameni si la tencuieli batrane. in fine, am facut tot ce-i vine omului sa faca, atunci cand iese la plimbare.
apoi, am iesit din parc. sa cumparam un covrig si cateva saratele. dupa pofta si gust. si cum mergeam noi asa, cuminti, pe trotuar… hop! ne pomenim opriti de un domn in varsta. cu haine vechi si neingrijite, cu barba crescuta si ochii mici, rotunzi. batranul se uita la mine, apoi la margarit. ridica degetul catre fata fiecaruia dintre noi (in aceeasi ordine in care ne privise) si zice asa:

- O frumoasa si un inteligent!

si a plecat. noi doi ne-am continuat drumul, cu gurile ranjite pana la urechi. mosu’ avea PR in instalatie, cat nu incape in niciuna dintre programele smechere ale facultatilor cu titulaturi pompoase. in cinci cuvinte si tot atatea secunde.

pentru prima si ultima data (probabil), am ras cu pofta cand cineva ne-a spus, privindu-ne in ochi… ca eu par proasta si margarit urat!