Taramul cu Smaralde Violet

cu putin in urma a sunat telefonul. am raspuns aproape nepasatoare, convinsa fiind ca e mama mea. si, dupa alo-ul meu relaxat, se aude glasul studiat al unei doamne, cu o dictie laudabila, care incepe numaidecat sa recite o frumoasa poezioara. n-o sa inventez detaliile conversatiei noastre. n-as fi in stare acum sa reproduc tot apretul discursului interlocutoarei mele. ce stiu sigur e ca mi-a spus asa…

ca ma suna din partea domnului Crin Antonescu, presedintele Partidului National Liberal. dupa ce am auzit asta, am simtit cum imi zvacnesc cativa muschi. am oprit brusc conversatia pe mess cu una dintre prietenele mele si mi-am revizuit rapid pozitia pe scaun.

m-a rugat apoi sa-i spun numele acelui candidat la presedintie, care mi se pare cel mai potrivit pentru a ocupa postul de presedinte. fireste, al Romaniei. sigura pe mine, de ca si cand as fi avut la dispozitie jumatate de zi sa compun un raspuns la aceasta intrebare, am rostit perfect inchegat: “inca nu stiu. n-am luat inca o decizie in sensul acesta!”

beat this! (mi-am spus eu in gand, multumita ca vocea nu-mi tremurase, iar eu nu intarziasem cu raspunsul nici macar jumatate de secunda)

doamna de la PNL mi-a multumit amabil si a inchis.

n-am mintit cu nimic. promit. dar stau si ma gandesc acum: daca doamna cu dictia perfecta se duce si ii spune lui Crin (cu vocea ei amabila, calda si convingatoare) ca eu nu stiu inca pe cine o sa votez. ba mai mult, daca se duce si ii spune ca in loc sa ma gandesc la numele candidatului, am stat toata ziulica si am visat la o casuta cu acoperis mov si un cazan mare cu dulceata de gutui si nuci verzi?!

LE: am uitat sa mentionez ca pe mess, ma tavaleam de ras cu prietena mea. despre o masa cu antreuri. ei da, si ce antreuri! a vazut ea la televizor ca unii oameni mananca la antreu crocodil cu salata si la felul principal, laba de urs (cu cinci degete :))
stiu exact cum suna asta. dar ea zice, ca daca nu suntem in stare de nimic altceva, macar de asta. de o masa cu antreuri. pe care o da ea!!! ceea ce ma confuzeaza acum, e ca nu stiu exact cum sa leg reperele absurde ale zilei mele de astazi. o luni.
si, de fapt, cine zice ca trebuie sa le leg… cand pot doar sa rad de ele?!

mi-am dat seama ca e uichend, inainte sa deschid ochii. ca in fiecare dimineata, chester tranteste, fasaie, zgarie sau fosneste ceva prin casa, pentru ca ora lui de masa a trecut, iar bucuria mea de sambata dimineata nu-l emotioneaza niciun pic. cand nimic altceva nu da rezultate, incepe sa sara in pat, peste noi, de ca si cand ar avea arcuri montate pe pernute… are grija sa faca salturi iscusite, foarte rapide, care sa-i permita sa se retraga la timp, inainte sa incaseze vreuna dintre cele patru palme care incep sa fluture in toate directiile. asta e un fel de artilerie grea in arsenalul lui pisicesc si nu da gres niciodata, iar el pare sa stie asta, mai bine decat ne-am fi dorit. din clipa in care a inceput atacul, nu trec mai mult de cinci minute, pana cand ma tarasc spre cutia lui cu mancare.

si, gata, a inceput dimineata mea de sambata! as mai fi intarziat printre cearsafuri, dar nu-mi vine sa ma plang. acum cafeaua e langa mine. in scrumiera fumega ceea ce sper ca este una dintre ultimele tigari din viata mea de fumatoare. de pe balcon vad putin soare si norii paclosi. am parul ciufulit, dintii spalati, ochii lenesi si putina aroma de scortisoara de la niste betisoare uitate intr-un sertar.

fireste, draperiile sunt trase. pentru ca chester doarme acum :)). langa stapanul lui. as putea incerca sa-i chinui putin… trantind, fasaind sau fosnind ceva. doar cat sa servesc o lectie despre cat e de misto sa te trezesti sambata de dimineata, sa bei cafea si sa privesti cum restul casei doarme.

sau poate e mai bine sa dau play din nou pe piesa asta, care-mi linisteste diminetile de uichend acasa. langa un om lenes si un motan obsedat de ora mesei.

Smokie–Stumblin'in
Asculta mai multe audio Muzica

din cand in cand, in gara micuta cu acoperis de culoarea liliacului salbatic, in dreptul felinarelor invelite in frunze de metal, opreste cate un tren. cel mai adesea, din el coboara oameni fara bagaje. obositi. palizi. greu de surprins. in zilele in care n-am nimic de facut, imi place sa stau pe bancuta din fata garii, sa-i privesc pe oamenii fara geamantane. imi place si sa-mi imaginez ca au prins trenul acesta din intamplare. trenul pe care nu-l asteptau. care nu soseste la ore fixe si nu opreste in toate garile. mecanicul lui este un batran vrajitor, despre care oamenii din orasul meu spun ca s-a nascut la inceputul lumii. doar el stie incotro merge trenul acesta, doar el hotaraste unde si cand se opreste, dar mai ales cat timp zaboveste… in asteptarea oamenilor fara geamantane.
cu indrazneala fiintelor resemnate, pentru care nu mai exista pericole si nici surprize, oamenii fara geamantane urca in trenul batranului vrajitor, care-i aduce in gara de la marginea orasului violet.
in fata garii, locuiesc doua salcii nepieptanate, care ii intampina pe noii sositi, marcand inceputul drumului spre oras. e un drum lucios si pare pietruit demult. bucatile de piatra, neregulat sfaramate, si-au rotunjit colturile pentru a inlesni pasii celor care se lasa rataciti pentru totdeauna printre casele liliachii. aleile inguste, care se desprind de o parte si de alta a drumului, serpuiesc cuminti spre padurile de ametist care inconjoara orasul. aleile au fost tivite de-a lungul timpului de catre oameni, care si-au asezat casele aici, aproape sau departe… dupa gustul fiecaruia dintre ei. din loc in loc, sirul lor este intrerupt la raspantii de magazine mici si cochete, librarii, piatete, gradini sau parcuri, in care viata pare sa se despleteasca, la fel ca in toate asezarile oamenilor.
cei care si-au gasit locul aici sunt mereu ocupati. insa taina orasului lor nu se desluseste inaintea oamenilor trufasi, cu sufletul usuratic. sederea nu se ingaduie decat celor care au rabdare sa asculte, sa priveasca si sa priceapa intelesurile sosirii lor aici.

dupa ce trece indeajuns de mult timp, iar nisipul din clepsidra vrajitorului s-a scurs pana la capat, vine si ziua in care oamenii fara geamantane afla rostul orasului violet. ca pe o poveste ce poate parea lumii de rand doar legenda unui batran vrajitor, care locuieste in orasul violet… locul in care se “faureste” implinirea dorintelor oamenilor. batranul vrajitor a hotarat candva sa se ingrijeasca de locul acesta, ca de un atelier gigantic, in care oamenii cu vise liliachii trudesc cu imaginatia lor, pentru a implini dorinte. copiilor si oamenilor mari deopotriva.
batranul vrajitor nu dezvaluie miracolul implinirii dorintelor decat unora dintre locuitorii orasului violet. doar acestia stiu cum sa-i aleaga pe aceia care merita dorinte implinite. si tot batranul vrajitor, doar el, stie cum sa-i aleaga dintre toti oamenii, pe oamenii fara geamantane. oamenii care primesc in dar, pe neasteptate, puterea implinirii dorintelor.

si, fara sa-si mai doreasca sa caute drumul de intoarcere spre locurile de unde au venit, oamenii fara geamantane raman acolo, pentru totdeauna, sa ne implineasca dorintele.

in visele mele cele mai dragi, despre oameni si viata, exista orasul violet. sau doar povestea de astazi :)). dar astazi mi se pare o zi nespus de potrivita sa ne punem dorinte. n-avem alta treaba de facut apoi, decat sa asteptam cuminti ca batranul vrajitor sa-si gaseasca timp, sa le implineasca.

LE: am scris povestea orasului violet, cu gandul la un om pe care-l pretuiesc si caruia - daca as putea - i-as darui cel putin o dorinta implinita.