ne-am culcat dis de dimineata. bucegii scosesera din nori crestele pietroase, ca pe niste prajituri proaspat coapte, pe care cineva le-a pudrat cu zahar. era prea frig sa ramanem pe balcon. valea rasnovului era inundata de ceturi rosiatice, portocalii si albastre senin. era clar ca nimic nu-l mai putea razgandi pe soare, asa ca ne-am aruncat in pat, linistiti de atata oboseala. aveam privirea intepenita spre fereastra si nu reuseam sa ma hotarasc daca varfurile albe - aproape argintii de atata soare - erau suficient de departe, incat sa nu pot ajunge niciodata acolo sau atat de aproape, incat sa pot intinde mana, sa vad daca pudra aceea de gheata, nu era cumva de zahar.
ne-am trezit abia la amiaza, in gradina cu iarba proaspat cosita. i-am aratat soarelui fetele schimonosite de atata oras. o mama ca-n povesti ne-a adus felii moi de paine si vinete coapte, chiftele, rosii, branza dulce, sarata si topita, dulceturi, miere, unt si cafele. am stat in jurul mesei, pe scaunele asezate ca pentru sfat, cu picioarele goale in iarba. ne-am asezat bine. masa noastra e pazita in dreapta de piatra craiului si in stanga de tot lantul bucegilor. radem din orice si nu ne mai spunem decat ca vrem sa ramanem acolo. pentru totdeauna. dinspre rasnov vine un vultur, care nu se oboseste nici macar sa dea din aripi. pluteste singur pe tot cerul pe care-l putem cuprinde cu privirile si se lasa dus, cine stie unde, de curentii puternici. un caine cu urechi prea mari si picioare prea scurte se asaza in iarba langa noi si molfaie multumit resturile de chiftele.
o zi fara pretentii, pe care n-am planuit-o si pe care n-am asteptat-o. fara spectacol. fara sclipici. doar lucruri dureros de simple. dragostea parintilor pentru copilul lor, prietenia sincer si total daruita unor oameni pe care i-ai intalnit candva, iubirea coapta in soarele unei dupa amieze de duminica. nu e nevoie nici de bani, nici de cuvinte prea multe, nici de lupte sau inversunari urbane, sa fii atat de fericit.
stau cu ochii inchisi si ma mir de tot ce mi se intampla. recapitulez in gand toate visele noastre din casa din lemn, gradina cu legume si flori, fotolii moi, in carouri, pitici din ceramica, toamna cu miros de dulceata de trandafiri si toate celelalte, atat de multe, spuse in soapta, cand nimeni nu stie unde suntem.
ca toate celelalte, s-a incheiat si ziua de ieri. clopotul de sticla s-a ridicat de deasupra noastra. ne-am urcat in masina si ne-am intors la turma. mirosul orasului se simte de departe. ne pregateste parca din timp, pentru revenirea la lucrurile complicate. oprim la primul semafor si punem la loc mastile potrivite acestui oras. aici nu e timp si chef de stari glazurate cu dragostea parintilor, curatenia prieteniilor de suflet, nevoia de sinceritate, vulturi, catei cu picioare scurte, complimente, imbratisari, dimineti cu ceturi senine si nopti cu greieri cuminti.
a fost un sfarsit de saptamana minunat. doua zile lungi cu ploaie, ba chiar si putina zapada. la sfarsitul lor, un rasarit de soare, care m-a vindecat. pe retina, a ramas bine lipita imaginea gradinii marginite de mesteceni si brazi, iarba cosita, oameni veseli si un catel fericit.
cum facem sa ne intoarcem acolo?!
Recent Comments