Taramul cu Smaralde Violet

…
nu-mi amintesc exact cum a trecut saptamana asta. n-am dormit, n-am mancat, n-am gandit, n-am auzit, n-am iubit, n-am muncit, n-am vorbit. n-am facut decat sa astept sa treaca. n-a trecut. o zana buna a stat langa mine, cu coatele sprijinite de genunchi si falcile infipte in palme. mi-a explicat ca specializarea ei sunt dintii de lapte. nu ma putea ajuta, dar a ramas langa mine o vreme. pana cand vreun dinte de lapte a inceput sa se clatine undeva in lume si a trebuit sa ne luam ramas bun.

jumatate de cap zvacnea, ochii mi se impaienjeneau de durere si la fiecare treizeci de secunde mai luam o inghititura de apa. inutil.

intr-un tarziu, am ajuns la cabinet. acolo am intalnit-o pe zana buna a dintilor de oameni mari. s-a uitat la maseaua mea cu o oglinjoara mica si rotunda. avea o bagheta fermecata care vajaia incet si ma gadila usor. a facut cateva vraji si m-a trimis acasa.

nu mai durea nimic, asa ca m-am intors la dormit, mancat, gandit, auzit, iubit, muncit, vorbit… cu prima masea pansata si saracita de nerv.

…abandoned baby-whale mistakes yacht for its mother…

…
in ultimii ani, am inceput sa ma trezesc dimineata tot mai usor si tot mai devreme. imi amintesc in cele mai fine detalii diminetile anilor de liceu, cand bunica mea buna se consuma fizic em(facand drumuri dese intre bucatarie si camera mea)/em si emotional em(dupa prima ora de incercari esuate, simteam in somn cum ii creste tensiunea)/em incercand sa ma trezeasca la timp pentru a ajunge la cursurile, de la care eu chiuleam.

putin imi pasa pe atunci de diminetile tarzii… putin imi pasa de lucrurile pe care le pierdeam in orele pe care le dormeam… putin imi pasa…

si, totusi, la intrebarea “de ce ma trezesc tot mai usor si mai devreme dimineata?” trebuie sa existe si un alt raspuns decat prea des si nejustificat folositul cliseu “am imbatranit”.
pentru ca nu ma simt deloc batrana. e drept, sunt clipe cand nu ma mai simt la fel de tanara ca in amintirile mele. nu mai clocoteste in mine nicio lupta, nu mai traiesc pana la capat niciun fel de traire, nu mai astept sa se nasca spectacole din relatiile cu oamenii pe care ii cunosc si nu mai fac planuri pentru perioade mai lungi de cateva zile. las totul sa se intample din voia “legilor universului” si astept ca lucrurile bune, la fel ca si cele rele, sa ma ia prin surprindere, fara sa incerc sa le intuiesc, sa le adulmec de departe si sa ma consum de frica… asteptandu-le.

nu mai am chef sa fac aproape nimic din tot ce faceam cu zece ani in urma si, in fond, asta nu ma face cu nimic speciala. inteleg de la oamenii din jurul meu ca e firesc!

ceea ce imi creeaza confuzii este faptul ca - uneori - ma pot uita in viata mea cu filtrul privirilor de atunci. montez pe obiectiv filtrul de 16, 17 sau 19 si apoi ma uit la mine din afara si pe deasupra. putine din lucrurile pe care am eu chef sa le fac acum mi se par cool… cum ar fi, de pilda, trezitul de dimineata. usor si devreme.
…