Taramul cu Smaralde Violet

…
in facultate nu intram niciodata la un examen, daca stiam ca nu sunt in stare sa pacalesc cu doua trei cuvinte iscusit innodate, care sa lase senzatia ca am frunzarit macar afurisitele de notite de la cursuri (care de cele mai multe ori nici macar nu erau ale mele). asta era… in mintea mea o absenta nu mi-ar fi patat onoarea la fel de mult ca o privire prabusita in praful din parchetul vreunei sali de examen. nu ma puteam impaca cu neputinta aceea, strivita sub ochii vreunui profesor sau a goliciunii unei lucrari. buna mea prietena din adolescenta, care-mi devenise (iata!) colega de facultate, se lupta cu mine de fiecare data, incercand sa ma convinga sa vanez un amarat de 5, sa putem pleca linistiti la mare dupa sesiune. de cremene era vointa mea si ramanea stabilit, nu intru!

in fine, vremea aceea s-a scurs… cu bine, ce bine!… (si datorita bunei mele prietene, care nu m-a abandonat nici macar dupa ce
am comis-o la examenul de spaniola, cand incercam, fara ochelari, sa copiez dupa lucrarea ei si am luat amandoua note foarte foarte mici pentru ca ea in loc sa se concentreze pe subiecte, mi-a dictat pe litere conjugarea verbului “repetir”).

he, he! ea, prietena mea, este acum maritata si are un zdravan de copil… eu am o diploma galbina care zice ca am trecut prin praful din parchetul salilor de curs si examen si pare ca lucrurile au ramas neschimbate in esenta lor, desi prea putine sunt lucrurile din viata noastra de astazi care amintesc de noi… “acei” noi…
habar n-am de ce las sa se strecoare in randurile astea urma de regret. zau, n-am nici un regret. poate doar gandul ca nu m-am vindecat de spaima mea cumplita de a pleca privirea atunci cand mi se adreseaza vreo intrebare. nu vreau, nu pot si nu am chef sa spun “nu stiu”… vreau sa am vorbele la mine… de fiecare data.

ce buba mica si lipsita de pretentii poate parea chestia asta. dar ce buba mea! vreau sa gresesc, sa ma insel, sa ezit uneori sau sa ma tem, dar cu fruntea sus si privirea inainte…

…
oamenii cuminti traiesc si mor… cuminti.
ca niste umbre…

…
STIL, stiluri, s.n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; 2. Ansamblul particularităţilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivităţi sau unui individ. ♦ Mod, fel de a fi, de a acţiona, de a se comporta. – Din fr. style, lat. stilus.

sa ne concentram putin asupra catorva cuvinte din definitiile de mai sus. asadar… fel propriu… specific… fel de a fi…

care va sa zica, e destul de greu de crezut ca ne pot placea exact aceleasi lucruri, ca poate exista o ordine identica a preferintelor, ca putem avea fix aceleasi gusturi… bla bla.
de aici mai departe, simt nevoia sa incercuiesc doua categorii foarte diferite de indivizi (conform denumirii dictionarului). exista oamenii carora nu le pasa daca exista ceva “specific” in legatura cu ei, caci “a fi la adapostul turmei” e o notiune despre care nu le pasa si, chiar daca le-ar pasa vreun pic, n-ar intelege nimic, eniuei.

bun! mie oamenii astia sincer mi se par inofensivi si usor de ignorat. ce ma scoate cu adevarat din sarite (de-mi ies bube rosii pe tot corpul) sunt oamenii care nu vor in turma, dar nici nu stiu exact cum sa faca sa fie departe de ea. ei sunt “vanatorii de misto”. ei bine, oamenii astia sunt cei care “cersesc” tot timpul si asteapta sa pice cate ceva din zona pe care ei o admira si o respecta, ca fiind “cool si misto”. cum pica ceva, cum ceva-ul respectiv e ridicat la rang de “mie imi place cel mai mult sa…” si este trambitat la fiecare doua fraze, ca sa fie clar pentru toata lumea ca “lui/ei ii place cel mai mult sa….”. ei sunt oglinzile… maimutzele din jurul nostru. maimutze, maimutze… dar au coada pe sus. pentru ca maimutzelor nu le place sa fie dojenite pentru ca sunt lipsite de idei si de “specific”. maimutzele nu accepta sa li se spuna ca sunt lipsite originalitate. “ce-ai fatah?! mie intotdeauna mi-a placut asta si eu am facut mereu doar asa”.

draga maimutza,
mi se pare super tare ca si tie iti plac unele din lucrurile pe care le indragim noi… bah, da’ chiar toate? si exact in aceeasi ordine? ne amintim destul de bine ce spuneai cand ne-am cunoscut. zau daca ai pomenit ceva din toate astea!
nu-i asa ca-ti amintesti si tu?

exista si o parte buna, ca-n toate lucrurile de pe lumea asta. ma uit la tine, oglinda mea, si vad ca trebuia schimbat cate ceva! de proasta calitate, asta esti. nici macar atunci cand copiezi, nu esti in stare sa alegi chestiile bune si “misto”… sa le stapanesti sanatoasa, nu mai aveam nevoie de nimic din tot “ce-ti place tie cel mai mult sa….”