Taramul cu Smaralde Violet

Deep Purple - Soldier of fortune
Asculta mai multe audio Muzica »

…
“Aveam 28 de ani. Prietenii mei erau cam de aceeasi varsta: 27, 28, 29 - nu cea mai potrivta varsta de a muri.

Un poet poate muri la 21 de ani, un revolutionar sau un cantaret de rock la 24. Dar, odata ce am trecut de varsta asta, totul va fi bine. Asa gandeste toata lumea. Am trecut de Curba Mortii, am iesit din tunelul intunecos si umed. De acum, nu ne ramane decat sa mergem tot inainte, pe o autostrada cu sase benzi, indreptandu-ne - vrand-nevrand - catre o destinatie. Ne taiem parul si ne barbierim in fiecare dimineata. Nu suntem nici poeti, nici revolutionari, nici cantareti de rock. Nu mai bem in nestire, adormind prabusiti intr-o cabina de telefon, si nu mai ascultam The Doors cu volumul la maxim, la ora patru dimineata. In schimb, ne facem asigurari de sanatate, bem doar in barul vreunui hotel si pastram chitanta de la dentist pentru a primi reducere la taxe. Pentru ca de-acum avem 28 de ani.”

Haruki Murakami - Salcia oarba, fata adormita

deci…

ieri am luat o parte din lucrurile de la birou si le-am adus acasa. singurul cuvant care ma intereseaza din fraza de mai devreme este “acasa”. pentru mine acasa, in ultimii ani, au fost diferite garsoniere din bucuresti, mai frumoase sau nu, mai calduroase sau nu bla bla. ca la tot omul care sta cu chirie.

imediat dupa ce m-am mutat de la ai mei, am inceput sa ma leg emotional de fiecare casa in care locuiam, doar pentru o vreme evident. poate pentru ca nevoia mea de a apartine unui loc sau unui om ramane de needucat sau doar pentru ca, nici dupa atatea schimbari in mine si cu mine, nu ma pot uita la o casa ca la un morman de caramizi. ei bine, aceste minunate trasaturi au facut ca intr-o seara, cand ma mutam dintr-o garsoniera in alta, la doar cateva blocuri distanta, sa rotesc cheia in yala pentru ultima data cu ochii umezi, ca la viteii ramasi fara mama-vaca in primele saptamani de viata. am coborat plangand, rememorand - in cele cateva secunde cat face un lift vechi de la etajul sase la parter - multimea de intamplari traite in casa aceea. nu locuisem acolo decat un an si nici macar n-a fost unul dintre cei mai frumosi. totusi, il uram cu tot sufletul pe cel care cumparase casa “MEA”. cu ce drept venea el sa tulbure nefericirile sau micile bucurii din fiecare coltisor si linistea rezonanta dintre peretii goi si neacoperiti cu mobila?! abia cateva zile mai tarziu, cand din reflex am sunat pe fix la vechea adresa, mi-a fost clar ca despartirea de casuta aceea era definitiva.

si-am luat-o de la capat cu o noua dragoste. pentru casa in care locuiesc acum. nici aceasta nu e a mea si probabil nici nu va fi vreodata. dar, asa cum am mai spus, unele lucruri raman neschimbate. ma revolta cat de legata sunt de peretii astia. revin la momentul de ieri, cand am carat ca niste sclavi sacose, scaune, bucati de pal si alte troace. credeam ca o sa ma simt pustie si indurerata (de ca si cand ar fi trebuit sa ma loveasca durerile tuturor vaduvelor din univers), ca o sa ma simt ratata ca inchid punct de lucru, sediu vechi si odata cu ele un capitol din viata mea. ha ha! n-a fost deloc asa. eram vesela, linistita, nerabdatoare sa ma instalez la mine acasa, asa cum e cand ma intorc de sarbatori la ai mei. fara sa-mi dau seama m-am trezit cantand pe holul blocului piesa lui ozzy din titlul acestui post (habar n-am ce mi-a venit). e o senzatie pe care nici nu stiu cum s-o descriu mai detaliat, ca sa-mi pot aminti mai tarziu cat de bine mi-a fost. a fost ca atunci cand regasesti un prieten vechi. am deschis usa si daca as fi putut as fi luat in brate toata casa. pentru ca ne-a asteptat atata timp, pentru ca nu se supara pe noi atunci cand credem ca in alta parte e mai bine, pentru ca nu povesteste nimanui despre certurile, impacarile si barfele noastre, pentru ca nu pune intrebari si nici bot ca i-am afumat zugraveala si pentru ca ne face sa ne simtim “safe and away” de fiecare data.

intr-o zi voi pleca de aici si sigur o sa ma smiorcai din nou. dar cui ii pasa? deocamdata sunt intre peretii mei patati, cu porcul de caine de motan, gras si fericit ca nu mai sta singur toata ziua… hehe!

cand poate fi cu mult mai complicat…?!

am o teorie destul de bine dezvoltata despre dezamagiri. retorica ma ajuta din plin, deci nu-mi ramane decat sa explic in stanga si-n dreapta ca, de fapt, dezamagirile sunt intotdeauna direct proportionale cu asteptarile. bun. pai atunci, totul pare simplu. cu cat astept mai putin sa mi se intample cutare sau cutare lucru, cu atat mai putin dezamagita voi fi daca acelasi cutare si cutare nu se intampla.

pare intr-adevar foarte simplu. e drept insa ca e nevoie de mult exercitiu. mai ales daca pornesti de acolo de unde simti si cele mai marunte mizerii ca pe niste ciupituri, care nu lasa urme, dar te incomodeaza o vreme.
daca ar fi sa fac o recapitulare, in ceea ce ma priveste, s-ar putea spune ca performez la nivel avansat cand vine vorba de teoria asta. de-a lungul timpului s-au cernut dezamagirile, s-au asezat pe categorii, grade de dificultate, intr-o clasificare pe care probabil as putea s-o asez pe hartie.

si, totusi, exista intamplari si oameni care nu se lasa aranjati in nici un fel de repartizare pe criterii. sa fie poate pentru ca oricat de animale am fi, avem nevoie de ancore sociale sau culturale care sa ne ajute sa formam opinii cat mai minunate despre sine? sau poate pentru ca, pur si simplu, exista oameni slabi si oameni puternici?

habar n-am. stiu sigur doar ca uneori mi se pare ca am prea multe probleme. si atunci cand obosesc atat de tare, ma intreb - asa cum faceam in copilarie - daca si tu simti la fel ca mine? daca si tu vezi albastrul la fel cum il vad si eu, daca mirosul de tocanitza e la fel si pentru tine, daca ne bucuram la fel…. bla bla. probabil ca nu. daca prin ochii tuturor s-ar vedea la fel ca si prin ochii mei, probabil ca am fi toti foarte buni prieteni, intr-o “cea mai mare gasca” din cate s-au vazut, n-ar mai exista mari asteptari si, deci, nici mari dezamagiri.
dar chiar si atunci am avea o multime de probleme. unde ar putea o atat de mare gasca sa bea o biere impreuna sau sa-si serbeze o zi de nastere? unde punem atat de multe corturi cand plecam la mare?

neaaah… mai bine ramanem divizati asa, pe grupe si categorii, intr-o uriasa clasificare. sa stea fiecare la scara lui. cine are nevoie de atatea probleme?